LECTURA
Toiagul păstoriei
(fragment)
„Mioriţă laie,
Laie-bucălaie,
De trei zile-ncoace,
Iarba nu- ţi mai place,
Gura nu- ţi mai tace...”
„Mioriţa”
Şi... n-avea oi. Era nalt şi zdravăn cât un munte,căci de acolo, de la munte o fi coborât neamul lor pentru a se căpătui pe dealurile noastre. Era tăcut,trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le vadă, iar când totuşi scotea o vorbă, glasul îi era
sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cântece vechi. Sătenii îl ascultau şi-l ascultau, şi-l tot ascultau – poate, poate mai spune ceva. (...)
Cum însă lucrurile nemaipomenite se întîmplă rar de tot, iar curiozitatea îl mănâncă pe om zi cu zi, sătenii, cum îl zăreau, îi strigau de departe:
-Hai noroc, bădie, ce mai faci?
-Bine, răspundea, de obicei scurt, aşezînd cu grijă un suspin între două zâmbete senine. Voi ce mai faceţi?
- Tot bine.
Şi cam atât, pentru că, de, aşteaptă oiţele, iar turma îşi are socotelile sale. Şi chiar că socotit şi măsurat era cum nu se mai poate. Măsurat la umblet, măsurat la cătătură, măsurat în toate poftele şi pornirile sale, şi nu se lăsa furat de nici una din patimile, de nici unul din viciile acestei lumi. Crescut pe lângă stână, sub cupola albastră a cerului, de dimineaţă până sara, de cu primăvară până toamna târziu, an cu an, o fi ajuns singur cu mintea lui acel mare adevăr că nimic nu e veşnic pe lume – toate sunt trecătoare.
Purta iarna cuşmă înaltă, ţuguiată, suman lung, până la călcâie, iar vara – pălărie de paie, cămeşă de cânepă tot lungă, până la genunchi, prinsă la brâu cu un chimir bătut cu aramă, un chimir în care totdeauna purta amnar, cremene, iască, aşa încât, dacă din întâmplare într -o clipă s-ar fi stins toate focurile pe lume, de la chimirul cela ar fi început a se înfiripa viaţa din nou.
Ştia şi mii de lucruri din viaţa turmelor, şi cei care ţineau câte-o cornuţă la casă veneau cine ştie de pe unde după sfat, după povaţă, şi se întorceau fericiţi cum nu se mai poate, pentru că, ziceau, intri cu un cârlan ca vai de dânsul în ograda lui, şi ieşi deacolo cu un berbec de toată frumuseţea.
Părea că a şi fost adus pe lume anume pentru a nu se pierde sămânţa mioarelor niciodată, şi el era conştient, era mândru de înalta sa misiune, dar...
N-avea oi. Cioban de viţă veche, cioban din creştet pînă la tălpi, el totuşi n-avea oi. An cu an i s-o fi tot împuţinat turma, şi atunci când nu a mai avut ce paşte, a părăsit dealurile celea fumurii din depărtare şi s-a întors în satul lui de baştină. Adică vroia să se întoarcă, dar din întîmplare, s-a oprit pe-o clipă sus, pe-un vârf de deal, deasupra satului, şi acolo a rămas, pentru că cel de-a petrecut atâţia ani de unul singur, numai el şi dealurile, revine cu greu înapoi în mijlocul oamenilor.
Şi- a ridicat deci o căsuţă acolo în vârful dealului, pe un petic de pământ moştenit de la răposata sa maică. Nişte rude mai îndepărtate se zice că ar fi vrut să vină să-l ajute, dar el a ţinut morţiş să le facă pe toate singur, cu mâna sa, şi poate anume de aceea căsuţa ridicată de dânsul aducea prin ceva a stână. Cu vremea şi-a înjghebat şi ogradă, şi portiţă şi-a făcut – mă rog, ca toată lumea, numai că prea semăna ograda ceea a ocol; portiţa prin ceva amintea de strungă prin care trec dimineaţa oile când le vine vremea mulsului.
-Mă rog, zâmbeau înţelegători sătenii, dac-o trăit pe dealuri şi în afară de stână n-o văzut nimic în viaţa lui...
ION DRUŢĂ 597 cuvinte
Însărcinări și exerciții:
1.De ce autorul a numit povestirea „Toiagul păstoriei”?
2.Cum se comporta păstorul?
3.Cum arăta gospodăria păstorului? De ce?
4.Câte oi avea păstorul?
5. Descrie portretul fizic și moral al păstorului.
(RĂSPUNSURILE LA ÎNTREBĂRI le scrieți în caiete)
